Baricadele XIV

Străinătatea s-a schimbat în ochii noștri. Când eram copii, străinătatea însemna Canada și ea era pentru totdeauna o graniță de unde nu puteai reveni – ca moartea. Știam un subinginer care avea o fată plecată în Canada, de acolo primea cele mai uimitoare lucruri pe care o minte omenească le-ar fi putut concepe. Apoi străinătatea însemna că poți să evadezi din gri. Am copilărit într-un oraș monoindustrial muribund. Murind fabrica de armament, în jur coborau foamea, dezgustul, sila de lume, deznădejdea. Oamenii erau triști, iar străinătatea încă era lumea liberă. Doar acolo puteai fugi. De aceea era groaznic să vezi oamenii care se întorceau și cu o altă poveste: nici acolo nu era bine! Cum Dumnezeu?!... Așa am ajuns un tânăr sceptic, încredințat că peste tot domnesc impostura, răutatea, prostia și haitele de oameni, de care e mai înțelept să te ferești. Entuziast nu am fost niciodată decât în fața artei. Dar dorința mea de a fi departe, mereu mai departe, era mai puternică decât deziluzia. Dacă totuși greșeam? Dacă nu e așa? Dacă sunt totuși oameni pe lume? Unde sunt? Voi pleca să îi caut. Trebuie. (Andrei Crăciun)