Baricadele XII

Roberto Baggio s-a retras de douăzeci de ani, au trecut treizeci de ani de la vara americană, care s-a încheiat cu trei miracole - victoriile cu Nigeria, Spania și Bulgaria - și un gol în poarta din cer. Și treizeci și patru de ani de la golul cu Cehoslovacia, primul mare gol pe care l-am văzut vreodată. De fapt, prima operă de artă pe care am văzut-o. Roberto Baggio mi-a deschis ochii către magie. Ca să ajung aici am schimbat avioane, am răsucit fuse orare, am traversat gări, m-am trezit mai multe zile înaintea zorilor, am așteptat ore întregi, sub un soare năucitor, am mers alte ore sub același soare nemilos al sudului. Pentru niciun alt om din lume nu aș fi făcut așa ceva. Numai și numai pentru a-l vedea pe Roberto Baggio. Mi-am pierdut echilibrul, luciditatea, rațiunea, ca orice fanatic. Nu mai sunt eu. Sunt Stan al lui Eminem, sunt un musulman pe drum spre Mecca, sunt o fană a lui Michael Jackson leșinând la concert, sunt o credincioasă în genunchi, la racla unei sfinte. Și nici măcar nu e vorba doar de Roberto Baggio, pe care îl iubesc de când mă știu. E vorba că i-am promis copilului care am fost și pe care acest poet care a jucat un fotbal-miracol într-un singur picior l-a făcut foarte fericit. Roberto Baggio mi-a arătat că pe lume poate exista și frumusețe. Aveam șase ani și de atunci o caut neîncetat. (Andrei Crăciun – Operaziune Nostalgia)