Nomadul

"Gherasim simțea cum se prăbușește, se simțea o clădire zguduită de un cutremur, era ca lovit de friguri, intră într-o cârciumă și ieși în zori, cu capul greu de băutură și scrisoarea în buzunarul de la piept. Stătea să plouă, Gherasim se uită către cer și urlă ca un lup. Aici ajunsese: un vagabond care latră cerul! Și de acum, încotro? Ce l-ar mai putea salva, de ce să se mai agațe, unde să-și caute nordul? Mai rămăsese ceva pur, ceva frumos, ceva nemurdărit pe lumea aceasta? Gherasim se biciuia cu toate aceste întrebări și altele chiar mai grele. Își întreba inima, desigur, căci atâta lucru tot aflase tot umblând pământul: inima omului știe, doar inima omului știe. Inima îi oftă și îi arată din nou calea: Parisul..."